De ziua ta

 

 

De ziua ta, aş ruga marea
din dansul ei să se oprească,
să spele-n valuri depărtarea,
sufletul meu să-ţi dăruiască.

De ziua ta, aş ruga cerul
să-şi spele norii plumburii
de lacrimile ce-aduc gerul
clipelor când te-aştept să vii.

De ziua ta, aş cere nopţii
să nu se ducă la culcare,
să-i pierdem lacătele porţii
în cea mai dulce-mbrăţişare.

Stelele albastre se ivesc
de ziua ta, pe sub castani,
să-ţi murmure cât te iubesc,
şi-un cald şi sincer "La Mulţi Ani!

 

 

Să mă simţi, să mă auzi...

 

 

 

Până nu mi-a spus o brută
cât de groaznică-i arsura,
n-am ştiut c-am fost bătută
din iubire, şi-am ars ura.

Până nu mi-a spus furtuna
câte bice foloseşte
să-i pună ploii cununa,
credeam că mă osândeşte.

Am crezut că râul curge
doar aşa din întâmplare,
că ochiul tău mă parcurge
numai când sufletul doare.

Până n-am urcat pe munte
cu rucsacul plin de stânci,
n-am intrat în amănunte
nici sub şoaptele-ţi adânci.

Am crezut că braţu-ţi plânge
de dorul meu când îngheaţă,
că te pierde şi ajunge
râul zorilor pe faţă.

Până nu m-a vândut Iuda
iarmarocului întreg,
n-am ştiut zâmbi în ciuda
nodului, ce nu dezleg.

Am crezut că tot ce zboară
este liber şi curat,
că durerea mă doboară
dacă te-ai îndepărtat.

Am crezut că pot atinge
şarpele hrănindu-l des,
că-n sfârşit îl voi convinge
că n-am niciun interes.

Până n-am primit osânda
clipelor fără de tine,
n-am ştiut s-ascund dobânda
lacrimilor cristaline.

Am crezut că ştii întinde
braţele a sărutare,
că mă porţi oricând, oriunde,
ca şi mine-n zbor spre soare.

Am crezut că-ţi sunt fărâma
ce te-ntregeşte prin veac,
stropul ce-adoarme ţărâna
umbrelor fără de leac.

Am gândit că existenţa
dorului nepământesc
va pieri din imprudenţa
faptului că te iubesc.

Mi-am pus lacrima pe pânză
alinând gheţarii cruzi,
rostind pe-o singură frunză
să mă simţi, să mă auzi...

 

 

În ţara mea

În ţara unde cerşetorul
recită versuri în metrou,
când se întoarce muritorul
de la serviciu, pentr-un ou...

În ţara unde se trăieşte
din ce în ce mai fără trai,
fără de zâmbet se zâmbeşte
din colţul gurilor de rai...

În ţara unde premierul
rosteşte vorbe adunate
din praful de pe şantierul
ce se iveşte peste noapte...

În ţara unde se despică
cerul în cioburi de durere,
că dragostea de viaţă pică
în şanţuri, beată... de putere.

În ţara unde plâng bunicii
de ciudă că, prin buzunare
mai au doar baierele fricii
că vom pieri peste hotare...

În ţara unde cresc copiii
cu-o alocaţie infimă,
se lăfăie-n averi spahii
privind la silicon cu stimă...

În ţara unde se citeşte
ziarul bun pentru... closet,
cel care supravieţuieşte
de fapt se stinge-ncet, încet...

În ţara mea, se duc poeţii,
artiştii, sufletele sfinte,
să-şi pună-n ceruri epoleţii,
în urma lor jelim morminte...

În ţara mea mă simt străină,
mă-ntreb de ce e vina mea
că m-am născut fără vreo vină
aici, şi să plec nu aş vrea...

În ţara unde se transformă
inestimabile valori
în scrum, din cea mai pură formă,
trăieşti fiindcă n-ai bani să mori.

Zidit în al meu nume

 

 

Ardeam ca flăcările vii, în taină,
Strângând la pieptul obosit lumina
Ce-mi pătrundea misterios prin haină,
Cu dorul nemilos, ca ghilotina.

Mă strecuram cu lacrimile nopţii,
Înveşmântată ades în vise reci
Ce-mi sfâşiau sufletul ars, cu colţii,
Să rătăcesc aiurea, pe poteci.

Am adunat cuvintele răzleţe,
Ce mi le azvârleai din când în când,
Să-mi întreţină cu-aceeaşi nobleţe
Flacăra neştirbită prinsă-n gând.

Am aşternut dorinţele, de-a valma
Sau cum m-am priceput şi eu mai bine,
Lacrimile-mi ardeau adesea palma
Deşi, păreau atât de cristaline.

Cu tălpile crăpate-am străbătut,
Şi zi şi noapte stânca nemiloasă,
Ca o furnică-n lanţuri m-am zbătut
Şi m-am rugat să te întorci acasă.

Nici numai ştiu când ai plecat în lume,
Nici numai ştiu, de fapt, dac-ai plecat
Sau ai rămas zidit în al meu nume,
Un curcubeu de dor catifelat.

 

 

 

Dor din dor

Ştii? Într-o zi, m-au tot pus,
spre apus, să le scriu.
Numai ştiu
ce-a ieşit, la sfârşit.

Ştiu c-a fost, contra cost,
zămisliri din priviri
şi zbor lin, cristalin,
străbătut de-nceput.

Primăveri în tăceri,
val de dor peste nor.
Am visat, neîncetat
floare albă cu ghimp. Între timp
am izbit ger cumplit
de-un ocean îngrozit,
plin de dor, înverzit,
fără leac, nesfârşit.

Şi... m-au pus, în apus
să-mi pun fir, trandafir,
în cuvânt, pe pământ
să presar vorbe dulci, din coşmar.

Fără noimă de-ar fi
regăsite-ntr-o zi
şi pictate pe cer, cânt stingher
cu ecou, asuprit, sub mantou.

Cânt plătit, răstignit,
de un hohot de plâns,
îngrădit, nepătruns,
printre spini, rădăcini
şi iubiri de granit.
Oare când s-a sfârşit?

Oare când a început?
Zborul lui abătut,
ajungând să se-ntindă
pătrunzând prin oglindă.

Cineva la citit...?!?
Înţeles şi trăit?

Sau... s-a scurs, a ajuns
sub mantou, cu ecou,
într-un piept înţelept
şi-a pierit, împietrit...?!?

Ştii? Într-o zi, voi mai fi...,
dintr-un nor voi ciopli
vers de dor cu fior
să te-aline uşor...

Să-ţi ridice un fir
de păr alb... trandafir
să-mi aduci printre duzi, brazi sau nuci,
să te simt... c-un cuvânt să te-alint.

Să-ţi spun vers, adunat
după ce s-a-nserat,
tu să vrei să-l asculţi,
să le-nşiri celor mulţi
că-ntre noi nu a fost
niciun vis fără rost.

Să le spui c-am luat
dintr-un cer înstelat,
îmbibat cu iubire,
argintat cu menire
şi-am depus, cum mi-au spus
într-o zi, să le scriu, orice-ar fi...

nu mai ştiu...
e târziu...

Vântu-n palmă m-a luat,
printre stele să-mi pună
cântul meu nepătat
de-o dorinţă nebună.

Şi-am luat o petală
dintr-o lună vitală,
ce zâmbea îngheţată
pe-o tipsie pătată
cu stropi reci de izvor
şi-am doinit dor din dor.

Iubire nesfârşită

 

 

 

 

Cine mi-o fi pus pe plete
Năzuinţa împietrită,
Sufletul să mi-l îmbete
Cu iubire nesfârşită?

Cine mi-o fi pus sub pernă
Ochii tăi ca frunza-n vânt,
Fericirea mea eternă
Tălmăcită-ntr-un cuvânt?

Paşii tăi, pe ţărmul mării,
Cine i-o fi presărat?
Zidurile depărtării
Cine le-a cutremurat?

Cine mi-o fi pus pe gene
Lacrima nestingherită,
Dorul care-mi curge-alene
Şi iubirea nesfârşită?

 

 

 

Sete

 

 

 

Mi-am pus setea la-ncercare
Să văd cât de mult îi pasă
Când durerea e-aşa mare,
Inima atât de arsă...

Am lăsat-o să adie
Ca o frunză-n vârf de nuc,
Fără nicio broderie,
Fără niciun cânt de cuc...

I-am pus dorul la picioare
S-o îngenunchez cumva,
Să-i desculţ poemu-n care
Şoaptele mă dezmierda.

Vântul mă purta pe braţe
Ca pe o comoară veche
Şi-mi şoptea, printre nuanţe
De senin, vers, la ureche.

Duhul serilor deşarte
Mă ferea de suferinţă
Ascunzându-mă-ntr-o carte
Cu lumină şi credinţă.

Mă lovea câte-o furtună
Groaznică, neţesălată,
Nimicind pofta nebună
De-o iubire-adevărată.

Răni purtând veşmânt de gală
Pentru ochii lupilor,
Pun cuvântul cu migală
Pe argintul stelelor.

Timpul curge peste toate
Ca un dor încărunţit,
Visele nenumărate
Pune setea la-ncolţit.

Iresponsabilitate

Mă doare prezentul că nu iei în seamă,
Din lipsă de timpuri sau pierderi de vreme,
Amarnic mă arde, că-ţi spun cum mă cheamă,
Iar tu-mi pui pe umeri ciudate probleme.

Atârnă rucsacul prea plin, cu trădare,
Cu setea nebună de-a fi ce nu eşti,
Mă arde lumina din bezna ce n-are
Buton de oprire..., tablou de poveşti.

Privesc cum înlături mândria şi fala,
Nu se mai alege din ele nimic,
Nu-ţi pasă de mâine, îmi refuzi migala,
De pe ai mei umeri, îmi strigi: "eşti prea mic!"

Eu sădeam o floare, o-mpărţeam cu toţi,
Tu-mi pui stele-n traistă, închizi cu fermoar,
Mă inviţi la cină atât cât mai poţi,
Să-ţi depăn o şoaptă rostită-n zadar.

În bezna prea clară, nu zăreşti tortura,
Doar Cerul mai poate ceva să mai schimbe,
Iubirea curată se stinge sub ura
Ce nu încetează prin noi să se plimbe.

Ne împingem spre vârfuri să punem pe pâine
Un cer rupt de stele aparent senin,
Să punem la plată furtuna de mâine
Şi-n caz de incendiu, paharul cu vin.

Trezirea se lasă de mult aşteptată,
Se-nchide o pleoapă pe când te strecori
S-ajungi sus pe locuri, cum n-ai fost vreodată
Deşi-s trepte multe..., tocite de sfori.

Eu primeam o floare, tu o desenezi,
Să-i soarbă parfumul ai tăi descendenţi,
Mai am curcubeul ce vrei să-l pătezi,
Cu el mă feresc de iluştri absenţi.

În zori

 

În noaptea asta vreau să-mi murmuri
Poemul mării plâns la mal,
De sub aripile de fluturi
Să-aud oceanul... val cu val...

În noaptea asta vreau să-mi tulburi
Poemele purtate-n larg,
Să descifrăm albe amurguri
Încolăcite pe catarg.

În noaptea asta vreau să înlături
Neliniştea din valul mării,
Argintul stelelor să mături
Şi-n zori poţi să mă dai uitării.