Cititorii mei

Translate

miercuri, 17 mai 2017

Fără speranță


Fără speranță
autor O picătură de suflet
(Daniela Pătrașcu)
17.05.2017
Credeam că timpul, ploaia, vântul,
nopțile toate strânse-n plic,
pot șterge lacrima, cuvântul,
pot șterge tot… n-au șters nimic!

Credeam că voi uita vreodată
că ai trecut prin viața mea,
că ți-am fost mamă, chiar și… "tată",
credeam, dar nu am cum uita.

Credeam că lacrimile mele
vor înceta să se ivească
că-n drumul meu voi lăsa stele
și trandafiri, să înflorească.

M-am înșelat… ca și-altă dată,
mă-nșel mereu sperând că tu,
de-acolo, vei afla vreodată
că-ai ars în mine sufletu'!

Crezând că nu ai loc sub soare
ți-ai lipit aripi și-ai zburat
în lumea ta… știi cât mă doare???
N-aș fi crezut!!! Nu te-am uitat!!!

Și nici nu voi putea vreodată
să uit că doar eu ți-am dat viață,
iar tu… mi-ai pus în clipa toată
doar amintiri, fără speranță.

marți, 9 mai 2017

Crezut-am că-i timpul să-ți pierd amintirea





Copilul din mine-a crezut că-ntr-o viață
se poate parcurge un vis năruit,
se poate aprinde iubirea din gheață
și stinge speranța ce mi-ai dăruit.

Crezut-am că-i timpul să-ți pierd amintirea
sub bradul cel nins de Crăciun,
dar tu, numai tu, mi-aduci nemurirea,
doar ție pe veci mă supun.

Copilul din mine îți cere iertare
c-a vrut să pășească smerit
pe drumul sălbatic, ce arde și doare,
acum s-a întors... c-a greșit...

Crezut-am că-n lumea aceasta există
un suflet, să-ți semene... poate...?!?
mă iartă, iubite, mă iartă, sunt tristă,
descopăr că-n jur e doar noapte.

Descopăr că-n tine mereu am culoare,
că-n tine mă pierd, regăsesc,
că doar tu ești cerul ce-mi depeni splendoare,
că-n veci mi-ești seninul firesc.







luni, 8 mai 2017

Nu plânge pentru ce-a zburat




Nu plânge după ce-ai pierdut,
e prea târziu, o clipă costă,
m-ai insultat când m-ai avut,
acum sunt doar o simplă fostă.

Zadarnic baţi din nou la poartă,
sunt ca o ceașcă de cafea
căruia tu i-ai smuls o toartă,
pretinzând că-i dai dragostea.

Sunt cartea ce nu mi-ai citit-o,
căruia i-ai distrus tiparul,
ai răsfoit-o… înrobit-o,
Și ferecat-o ca avarul.

O zi mă cauți cu privirea,
în alta mă azvârli, hulești,
apoi îmi implori fericirea,
deși tu nu știi să iubești.

Nu plânge, totul e pierdut,
n-am să mă-ntorc din pragul porții,
m-ai otrăvit când m-ai avut,
e prea târziu să dezgropi morții.


Dedicată ''răposatului''. ...

miercuri, 3 mai 2017

Al treilea fiu născut din dor

 
Azi am aflat când se va naște
al treilea fiu, iubite
Te poartă-n rânduri, recunoaște,
ca pe cel ce m-admite.

Ești singurul pe-acest pământ
care mi-ai dat iertarea,
m-ai reclădit într-un cuvânt
și mi-aduci alinarea.

Ești cel ce-mi pui de ani de zile
esență-n călimară,
cel răstignit pe mii de file,
din zori și până-n seară.

Ești jumătatea mea de viață
și clipa mea senină,
muza cu ochii de verdeață,
respect divin, lumină.

Ești sufletul ce-mi înțelege
metaforele toate,
ești singurul care-mi culege
lacrimile vărsate.

Ar trebui vreo zece vieți,
iubite, să trăiesc,
pentru atâtea frumuseți
de vers, să-ți mulțumesc.





duminică, 30 aprilie 2017

O viață dintr-un vers






Azi am urcat pe treptele speranței,
I-am pus iubirii șoapte de nectar,
Am luat și-am împărțit clipa vacanței
ca cel mai limpede și frumos dar.

Am deslușit în ochii tăi pădurea,
În inimă un tainic univers
Și-am rătăcit prin mângâieri aiurea
Să-mi pot clădi o viață dintr-un vers.

Azi am urcat cu dragostea de mână
Pe șoapta stelelor fără tăceri
Și-am renăscut din apă și țarână
Să mă iubești mult mai aprins ca ieri.


 
 
 
 
 

luni, 24 aprilie 2017

Rugă spre Cerul din mine





Ai înceta să plângi, Cerule,
De ți-aș săruta mugurii?
sau doar tulpina copacului
căruia i-am urlat:
"mi-e dor de-un zâmbet adevărat! "
ți-ar putea opri lacrima? 

Spune-mi!
Pot săruta tulpina stelelor,
Călcâiul mesteacănului,
Visul teilor,
Floarea lunii, și…
îți pot promite că
nu mă voi atinge de floarea soarelui.
Nu trebuie să mă crezi, oprește doar ploaia!




Prea târziu



autor O picătură de suflet
(Daniela Pătrașcu)
21.04.2017

Am înțeles că totul se plătește,
că geana dimineții nu se lasă,
decât atunci când Luna poruncește
să ne întoarcem, mistuiţi, acasă.

Am înțeles că visele se curmă,
că unele din ele răscolesc,
că-n liniștea aceea de pe urmă
doar eu și numai eu mai hotărăsc.

Că-n lumea ta totul este minciună,
iar pașii mei aici se vor opri,
niciun amic nu are cum să-mi spună
care mi-e drumul, cum mi-l pot croi...?!

Am înțeles că viața ta nu are
de unde să-mi mai dea cerul senin,
când l-am avut, l-ai smuls din depărtare
și mi-ai dat flăcări, crivăț și venin.

Acum e prea târziu pentru iertare
nu mai ai dreptul s-o implori măcar,
sunt un noian de versuri plâns din zare
și-am înțeles că-n viața mi-ești coșmar.

Nu te mai pot împovăra cu mine,
izvorul lacrimilor mi-ai secat,
mă duc acasă, așa e mai bine,
de te-am iubit sau nu… am încetat.

Ai să mă uiți ca pe o zi ploioasă
sau ca pe-o foaie verde de trifoi…
nu mai am loc în viața ta și-n casă,
nu mai e loc de mine între noi.

Nici cerul nu mai poate să îndure
atâtea lacrimi și atâta chin,
e mult prea multă umbră în pădure,
e mult prea mult… acesta nu-i destin.




marți, 4 aprilie 2017

Ziduri de plumb

 
 
 
 
Când iubești un zid de piatră
totul pare incolor,
înzecit, sufletu-ți iartă,
în flăcări zaci sub covor.

Dai să te ridici o vreme
zidul rece te oprește,
trupul neîncetat îți geme,
ura zidului strivește.

Te privești cu ochii minţii,
totul e fenomenal,
trezești morții, implori Sfinții
să te smulgă ca pe-un val.

Te strecori cu-ndemânarea
lacrimilor tale multe
și iubești cerul și zarea,
zidul nu vrea să te asculte

Nu-nţelege că te arde,
nu vede cât te doboară,
curgi în lacrimi miliarde
pentru-a nu știu câta oară.

Vântul ai vrea să te-adune
de prin crengile uscate,
zidu-i zid, urlă și spune
că tot el are dreptate.

Nu poți deveni o boare
nici măcar pentr-o secundă,
faci totul, dar totul doare,
nimeni nu vrea să te-ascundă.

Aștepți ziua care vine,
poate, poate vei zbura,
zidul cel de lângă tine
nu te poate măsura.






Răsăritul meritat

 
 
 
 
 
Pășind pe jar cu lacrima pe buze
mi-am făcut loc pe zorii clipelor,
lăsând frunzele toate să m-acuze
c-au ruginit din vina șoaptelor.

Toamna, căzută pe pământul rece,
istoria o repeta mereu,
iar noaptea gri încerca să mă sece
deși știa că-l am pe Dumnezeu.

Din mine s-au născut râuri de vers
ce-au mângâiat suspinele pe frunte,
au infiltrat iubire-n suflet șters
și-au plăsmuit un drum curat spre munte.

Vreau ca de mâine să-mi vibreze cântul,
liniștea cea râvnită să mă-mbrace,
iar zâmbetul să-mi legene cuvântul
și sufletul, ce-n versuri să se joace.

Să nu îmi mai implor nicicând sfârşitul
cum am făcut-o de atâtea ori,
prezentul să-mi ofere răsăritul
pe care-l merit, rouă, zâmbet, flori.

duminică, 2 aprilie 2017

Apariție nouă - Eternitatea într-o singură carte





        Dragii mei cititori, deoarece cu ajutorul vostru am atins acest punct, trebuie să vă împărtășesc și imensa bucuria care mi-a fost dat să o trăiesc azi, cu lacrimi în ochi, citind cronica viitoarei mele cărți, așternută cu îndemânarea unui fin ceasornicar, care citindu-mi slova, a reușit să pătrundă în adâncul sufletului meu... adâncul picăturii de suflet din care adun versul care vă încântă pe mulți dintre voi.    
         Mulțumesc domnului Traian Chiricuță pentru culoarea și căldura în care mi-a îmbrăcat manuscrisul - ''Eternitatea într-o singură carte'', volum care mai așteaptă o singură aripă pentru a-și lua zborul spre tipar!
       Mulțumesc pe această cale și domnișoarei Andra Duminică pentru realizarea coperții volumului de poezii! 



                                              ''Eternitatea într-o singură carte''

         După o constantă prezență în antologiile literare de prestigiu, astăzi Daniela Pătrașcu adaugă la zestrea sa lirică, lângă volumele de poezie ''Pe culmea norilor'', ''La capăt de curcubeu'', ''Dialectica Paradisului'', ''Cum gândește o furnică'', ''O Picătură de Suflet'', romanul ''Dreptul de a zâmbi'' -  ''Eternitatea într-o singură carte''.
    Poezia din acest volum e bogată, înaltă, și reface pe scurtătură, cu prudentă mânuire holograma unui destin definibil ca fragil prin expunerea constantă repetată la suferințe copleșitoare, suferințe care prin mulțimea lor matematică adâncesc coordonatele unui tărâm liric înduioșător prin diversitatea supliciilor psihice încasate, lucru lesne sesizabil la o lectură atentă de ochiul ager al inimilor cugetătoare. Tăceri neclintite asfințesc peste mătasea cuvintelor, iar melancolia de fecioară a literelor sare pe fereastra duhurilor legată de glezna împărtășaniei. Viața se sfărâmă în dansuri, în urlete, în frumos, ca apoi să fure din tinda zăvoaielor intensitatea și pulsul versurilor rostogolite cu ochii deschiși în afara anotimpurilor în lotci fluierând singurătatea.
    Poemele Danielei Pătrașcu par săruturi de busuioc flămând ținute în robia singurătății stelei sale de unde intră peste lume curate, spălate de sofisticările care primejduiesc leneș, aspru, derizoriu creațiile multor confrați. Versurile stau în orga de fildeș a trăirilor cu privirile duse pe sub porțile de lemn încolăcit pe șoldul bisericilor de pâine ale cuvintelor. Din tristețea aerului cărunt al punctelor cardinale poeta aruncă lemne și flăcări pe frigul din jurul fricilor sale pârguindu-le ca-n grădina de insomnii a Raiului. De aceea pustiul poemelor Danielei Pătrașcu e sincer ca liturghia rostogolită de pe colinele sufletului în iatacul cu brațe de mir al scrisului.    
         Poeta locuiește de un timp în casa zilelor unui sfârșit care cântă. Iubiri fără noroc patrulează în colivii de piatră și arșiță. Bălării de viscole presară pe creștetul pământului melodii adormite ca timpul pe trenuri. Poeta adună cu sârg firimituri de miresme din glasul îngerilor să-și vindece secundele, apele, pulberea de necunoscutul la brațul căruia au plecat pentru totdeauna spre zarea amurgului definitiv ființe dragi în iubirea cărora, până odinioară își înmuia aripile și desena pe văzduhuri clinchetele unei fericiri voievodale.
        Acum Daniela Pătrașcu umezește cuvintele în mierea spovedaniei albe a lacrimilor sale unde nu mai încap fățărniciile, dibăciile domestice, condiționările mioape prin care mulți creatori își primejduiesc aspirația la unicitate. Poeta e trufașă (sinceră), și înțelege să nu-și camufleze demersul liric aflat pe alocuri în rezonanță cu spiritul, îndeobște ironic al începuturilor unor creatori de rasă pură ca: Adrian Păunescu, Leonid Dimov, Mircea Dinescu, Ana Blandiana ori Angela Marinescu.
      Apa senină a credinței spală cu duh ferestrele inimii Danielei Pătrașcu de mâlul cârtirilor lumești deschizând drumul spre harul de a trăi, croi și dărui oamenilor Eternitatea într-o singură carte.
                                                                                                                       
                                                                                                                            Traian Chiricuță